Spectacolul „Ce zile frumoase” propune întâlnirea cu un text cu totul și cu totul extraordinar „Oh, les beaux jours”, de Samuel Beckett.
Cândva, Jean-Louis Barrault împreună cu Madeleine Renaud au făcut un spectacol celebru pe care Samuel Beckett l-a văzut. Astăzi, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu are șansa, prin doi mari actori, să aducă acest text în ceea ce înseamnă dialogul limbilor: română, franceză, engleză, germană, luxemburgheză. Este o încercare fără precedent!
Mariana Cămărășan a preluat această bucurie de a te întâlni cu un text fundamental și cu doi mari actori: Mariana Mihu-Plier și Daniel Plier.
„Poezia se descifrează prin poezie. Viața prin lacrimă, viața prin hohot de râs, sufletul prin surâs. Poate. E mereu mai mult de atât. O iubesc pe Winnie, mai ales iubirea ei pentru Willie... și mai ales – mai ales – iubirea lui pentru ea. Ofer cheia cu bună știință. Îi caut o voce, îl trăiesc pe Samuel Beckett, cum i-am trăit tainic pe fiecare din autorii textelor montate. Îi descopăr cuvântul lui reflectat în privirea actorului și mai târziu, în sclipirea din ochii spectatorului, în ochii fiecărui om cu care lucrez, alături de care exist ori pe care îl întâlnesc și mai ales pe care mi-l amintesc în această perioadă de creație împreună, când în teatru ne definim toți ca fiind în repetiție (aș vrea un cuvânt mai... potrivit). Îl voi mai avea de descoperit în ochii tăi – când repetițiile se vor încheia și visul nostru se va numi spectacol și tu spectator.
”A deschide ochii și a vedea în tine și dincolo de tine. Când nu mai există timp, când ești doar tu, el și pustiul, ce mai rămâne? - A deschide ochii, ce minune mai mare?! ”- AFI
Vrei să știi ce văd? Ce văd eu acum? Acum în repetiții. O izbândă a vieții! Vrei să știi ce cred? Ce cred eu mereu? Și înainte de a citi textul și mult, mult după premieră. Și mai ales când întâlnesc actorul? Că există un sens! Vrei să știi de ce cred în rostul întâlnirii dintre noi? Pentru că orice întrebare s-ar ridica, răspunsul fiecăruia e unic și în același timp, în adâncul ființei noastre e același. Și asta face să ne recunoaștem. Fără oglindirea ta, eu nu exist.
Și poate, oglindirea mea îți va aduce ție confirmări. Poate alinare. Poate bucurie, dar mai ales sper, sper din tot sufletul: dezînsingurare. Vrei deci să știi ce simt? Vino. Pune-ți tâmpla pe pieptul meu, e o inima acolo, bătăile ei sunt cuvinte, sufletul meu spune o poveste, închide o clipă ochii: spectacolul e un visul meu. Intră. În visul meu ne întâlnim la teatru. Eu am să fiu acolo, în spatele actorului, în sunet și în lumină, în umbra unui relief unic, numit decor, numit lume.. și în același timp voi fi în fotoliul de lângă tine, alături...
Să-mi bucur sufletul cu râsul tău, să-ți ascult tăcerea, să mai urc o treaptă, odată cu tine, în momentul acela de vibrație interioară, sincronizată, când nici o respirație nu se mai aude. Poate nici nu e visul meu. Poate că ne visează chiar Beckett. Samuel Beckett. Într-un vis frumos. Într-o altă viață, frumoasă. Poate. E mereu mai mult de atât. Viața e teatru. Teatrul e viață. Viața e vis. Ce vis frumos.
Ce zile frumoase!” - MC
