Iarna

Într-un oraș fără nume, doi străini se întâlnesc întâmplător: un bărbat de afaceri, care își trăiește zilele ca un somnambul, și o femeie care s-a pierdut de ea însăși de mult. Ceea ce la început pare o simplă aventură de o noapte declanșează o criză existențială, o întâlnire care pune sub semnul întrebării totul – viața, cuvântul, chiar și timpul.

În „Iarna” lui Jon Fosse două lumi se ciocnesc – nu din întâmplare, ci dintr-o necesitate interioară. El, secătuit pe dinăuntru, vede în apropierea fizică față de ea o revelație. Ea, captivă într-o rutină de aventuri trecătoare, trăiește frustrarea permanentă de a nu duce la un alt nivel aceste apropieri. În timp ce bărbatul renunță la întreaga sa viață – familie, carieră, identitate –, femeia se retrage. Ceea ce pentru el e o revelație, pentru ea rămâne doar o repetiție. Această asimetrie duce la punctul nevralgic al piesei: o iubire paradoxală, care nu se împlinește niciodată simultan. Poate că ea este o prostituată. Sau chiar un înger. Poate că el e doar un om pierdut. Sau cineva care, prin ea, este condus „dincolo”. Sau invers. Textul însuși este o rugăciune despre necesitatea eliberării dintr-o viață pe care nimeni nu o mai trăiește cu adevărat. Personajele sunt la granița care separă plecarea și întoarcerea, dezvăluirea și împietrirea, sacrul și cotidianul.

Piesa lui Fosse este austeră și, în același timp, plină de abisuri. În pauze, în repetiții, în eschivări se ascunde ceea ce nu poate fi rostit: dorul, teama, speranța și iubirea. Actorii nu sunt doar interpreți, ci purtători de tensiuni interioare. Fiecare gest, fiecare tăcere e încărcat de semnificații care scapă cuvântului.

Montarea semnată de Hunor Horvath caută intimitatea din spatele gestului, momentul sacru care se manifestă în profan. Ceea ce se întâmplă pe scenă nu este doar o poveste între un bărbat și o femeie, ci o oglindă a fricii noastre colective de apropiere, de transformare, de adevăr, de iubire adevărată, dar și de dezamăgire. Însă, dincolo de toate acestea, se ascunde o miză spirituală mult mai subtilă: iubirea ca revelație, întâlnirea ca formă de împărtășanie, corpul ca instrument ritualic.

Scenografia, creată de Oana Micu, evocă un peisaj al memoriei și tăcerii. Nu este un loc realist, ci un spațiu sufletesc, dominat de umbre, reflecții și treceri. Muzica, semnată de Micha Mendel și Kolozsi Tamás, caută ceea ce nu poate fi spus – un ecou al momentelor în care adevărul se arată și dispare. Light design-ul, realizat de Nichita Teodorescu, trasează granițe interioare: între vizibil și invizibil, între recunoaștere și uitare. Proiecțiile video, semnate de Andrei Rancz, deschid fisuri în spațiu prin care circulă amintirea, dorința și pierderea.

Împreună, aceste trei dimensiuni – muzică, lumină și video – nu sunt simple efecte, ci spații imersive care se revarsă în interiorul personajelor și al spectatorului. Ele transformă scena într-un câmp de rezonanță senzorial-existențial: o stare în care interiorul și exteriorul, realitatea și proiecția, prezența și absența se amestecă.

Compoziția vizuală, realizată de Laura Bruma, este o țesătură de absențe și ecouri vizuale. Camera live, operată de Iuliana Revencu și Vlad Sibișan, străbate spațiul scenic ca o prezență cinematografică – ea atinge, întârzie, amplifică, face vizibil ceea ce tinde să dispară.

Coregrafia, creată de Viktoriia Medviedieva, condensează mișcările interioare ale personajelor în umbre coregrafice, reflecții, ecouri. Textul rostit și mișcarea se contopesc, ca și cum fiecare cuvânt ar fi un pas, fiecare gând un dans.

Ceea ce vedeți nu este o dramă clasică. Este un ritual de apropiere și retragere. O rugăciune sub formă de dialog. O meditație despre ceea ce numim iubire. Și care, adesea, ne scapă printre degete.