Plastilină

Nimic nu este înfrumuseţat aici, limbajul este plin de viaţă, energic, direct de pe stradă, deschis şi total neliterar.
Privirea directă aruncată în cotidianul sumbru al unui tânăr din clasa de jos a societăţii ruse ne îndreaptă atenţia asupra tinerilor din România, care visează cu ochii deschişi şi suferă dezamăgiri cutremurătoare chiar în faţa noastră, deoarece nimeni nu îi ia cu adevărat în serios. Imaginea adulţilor este în “Plastilină” tulburată de clişee, ca şi în lumea reală. Cel puţin aşa o percep tinerii, ca pe un joc brutal sau ca pe o unealtă pentru îndeplinirea propriilor vise sau nevoi animalice.
“Ce tot vreţi de la mine? Lăsaţi-mă în pace!”, urlă tânărul Maxim. Strigătul său deznădăjduit se pierde într-o lume a automatismelor, a brutalităţii și a setei de afirmare, în care nimeni nu ascultă şi nimeni nu se apropie de nimeni. Maxim devine obiect de modelat pentru profesori şi vecini, prostituate şi sadici, chiar pentru colegii mai înstăriţi.
Tragicul constă în faptul că fiecare spectator poate vedea de fapt de la început cum Maxim se îndreaptă, respectiv este îndreptat, inevitabil spre moarte. “Încă nu” sună acelaşi răspuns constant al lui Maxim la invitaţia articulată repetat de a-l urma (în moarte).
Neînfrumuseţată, neîmpodobită, cu adevărat brutală este regia lui Vlad Massaci pe textul autorului rus în vârstă de 30 de ani, Vasili Sigariev. - Beatrice Ungar

10-14 noiembrie 2006, București, „Festivalul Național de Teatru”