Vedere de pe pod

„În anii ’50, America era un refugiu pentru imigranții europeni care voiau o viață decentă pentru ei și pentru familiile lor. Azi, Europa este un refugiu pentru milioane de victime ale războiului civil din Siria, care își părăsesc țara pentru a-și salva viața. Asemănările sunt flagrante, iar omenirea este din nou neputincioasă în fața tragediei umane provocate de teroare și, din păcate, răspunde adesea cu ură și dispreț. În ultimii ani, tot mai multe povești despre refugiați circulă pe la urechile noastre, uneori anecdote nefondate, alteori chiar informații teribil de înfiorătoare și totuși extrem de adevărate, imagini crude și brutale, ca de exemplu fotografia micuțului Eylan, găsit mort pe o plajă din Turcia, în urma unui naufragiu pe mare. În ultimul an, astfel de refugiați clandestini, printre care o mulțime de copii, au ajuns și la malul Mării Negre, cerând ajutor și găzduire, după ce alte sute de oameni s-au înecat pe mare, în drumul lor spre « libertate ».

Piesa lui Arthur Miller este un astfel de fapt divers, aparent banal, din New York-ul anilor ’50: doi frați imigranți sicilieni, Rodolpho și Marco, apar în casa lui Eddie Carbone, hamal pe cheiurile din Brooklyn, care le oferă un cămin pentru o perioadă de vreme. Katie, nepoata sa, se îndrăgostește de unul dintre băieți, iar acest eveniment declanșează un dezechilibru major atât în familia sa, cât și în rândul comunității, a diasporei, provocând un conflict de interese care ajunge în final pe mâinile justiției. Păstrând textul lui Miller în integralitate, spectacolul este mărturia unei povești despre pasiune, trădare, vină, emancipare și nevoia acută a libertății.

Refugiul din acest spectacol este însuși teatrul, care găzduiește și povestea acestor non-eroi, pentru că teatrul este încă, din fericire, un loc în care oameni diferiți, din clase sociale diferite, etnii diferite, minorități, oameni cu limbi materne diferite, se pot întâlni în același loc, în același timp și pot împărtăși același sentiment de empatie în fața dramei care se naște pe scenă.” - Eugen Jebeleanu