Camino Real

„Camino Real este un oraș la capătul lumii, situat într-un stat polițienesc, o țară nedeterminată din America Latină. Conflictul central se consumă între puterea absolută reprezentată de Gutman (alături de ofițerii săi) și de oamenii de rând în care sunt incluși vânzători de stradă, ghicitoare și prostituate. Gutman neagă singura sursă de apă rămasă pentru cei săraci și deposedați și amenință în public că o revoltă sau o revoluție ar putea duce la sfârșitul lumii.

Personajele pe care Tennesee Williams le reînvie din paginile de istorie și literatură sunt Don Quixote, Casanova, Camille și Lord Byron. Ele sunt acum contemporane, speră să-și găseacă rostul în viață și locuiesc împreună în locul în care corupția și indiferența au imobilizat și aproape distrus spiritul uman. Asistăm la o aventură plină de umor, strălucire, sărăcie, pasiune, disperare și răsfăț, un drum fără ieșire. Asemenea unui vis sălbatic, drumul eroului central, Kilroy, poate fi interpretat ca un tunel apocaliptic al condiției umane, ca un delir într-un oraș al păcatelor, sau ca o cale spre mântuire. Fost campion de box, personajul principal „cu o inimă mare cât un cap de copil”, se confruntă cu alegerile vieții sale poate pentru ultima oară. Kilroy, acest străin inocent este ispitit, jefuit, bătut, omorât și poate, la final, răscumpărat.

Piesa „Camino Real” este alcătuită dintr-un prolog și șaisprezece „răspântii". Clădirile dintre cele șaisprezece străzi sunt populate până la refuz, învăluite de mister, de bogăție sau sărăcie și de dorințe carnale, după chipul și asemănarea ființelor care le populează. Așa cum ne indică autorul, „Camino Real” implică construirea unei lumi paralele, a unei existențe separate. În consecință, piesa nu este împărțită în acte tradiționale, ci în „răspântii", o construcție dramatica ce reprezintă concepția modernă a timpului; una care nu este liniară, ci una fragmentată. Această fragmentare a experienței umane sugerează focalizarea instantanee asupra momentului, episodul prins în timp și înghețat în spațiu. Aici spectatorul poate rămâne în colțurile ascunse ale motivațiilor umane, unde comportamentul este pe cât de clar, pe atât de complex. Piesa refuză să accepte timpul ca secvențial sau ca ceva pe care toate ființele umane îl simt uniform. Spectatorii nu sunt doar martori oculari, sunt invitați să participe. Nu la un „joc”, nici la o „farsă predictibilă”, expozițiune-intrigă-acțiune-punct culminant-deznodământ, ci mai degrabă la o fragmentare delirantă generată de mintea umană în sine.

Mesajul central al piesei gravitează în jurul unei progresii meditative ce privește înspre libertatea de gândire și mobilitate a celor marginalizați și criminalizați vizavi de puterea absolută a forțelor restrictive.” Cosmin Chivu, regizor