Visul unei nopți de vară – Carte de vise

1. (Summernightsdream) Nopți și zile cu The Dream

Când oamenii devin spiriduși, fantome și animale...

 

Florian von Hoermann repetă William Shakespeare: Visul unei nopți de vară la Teatrul Național "Radu Stanca". Secțiunea germană. Regia: Florian von Hoermann, avanpremiera: 16.02.2024, premiera: 17.02.2024

 

Cu o vechime estimată la peste 400 de ani și cu o istorie de punere în scenă și de receptare infinit de lungă, Visul unei nopți de vară este piesa momentului: O comedie amară, o tragedie hilară, ce rupe toate barierele generice. Aici, visul și realitatea alunecă și se confundă. O piesă de Shakespeare ca un trup viu în prezentul nostru, aici, la Sibiu, aici, pe scena repetițiilor noastre de la Habitus.

 

Teatrul și experiența de repetiție devin ele însele mașinăria de vise. Între iluzie și realitate, între fals și ficțiune, pornim în căutarea a ceea ce ne conduce mințile noastre, care sunt bântuite de multiplele crize ale prezentului nostru. Provocator de erotic, sălbatic și malițios, Visul unei nopți de vară ne duce pe partea întunecată a lunii: „Pădurea noastră fermecată” este răvășită, tăiată. Acest loc ancestral al zânelor și spiridușilor a fost defrișat și nivelat. 

 

Astăzi, după o duminică liberă de la repetiții, unul dintre actorii noștri își povestește visul.

Încă sub impresia acestuia, vine la repetiția de dimineață:

„Mă aflu în casa părinților mei, undeva într-un sat. Casa părinților mei îmi este cu totul familiară și, totuși, ciudată. Pășesc în curtea care este populată de mai multe persoane, pe care cred că le cunosc, dar toate sunt străine. Fețele lor dezvăluie trăsături ciudate. Iar la picioarele lor se află 20 de șerpi, toți aflați la distanță egală între ei. De fapt, nu se zvârcolesc, ci tresar. Mi-e frică să mă apropii. Totuși, unul dintre ei are începuturi de picioare și cred că aș putea încerca să trec pe lângă el.”

 

Sâmbătă, repetiție: Visul (de coșmar) al Hermiei

Cu puțin timp înainte, Hermia „noastră”, după fuga ei bruscă în pădure, lăsată singură de presupusul ei iubit Lysander, a avut un coșmar terifiant în singurătatea ei abisală: un șarpe îi rodea inima. Aceasta este una dintre scenele din „Visul unei nopți de vară” în care situația schimbată brusc dezvăluie atât de fundamental pulsul piesei. Încrederea pe care o simțea cândva față de Lysander „al ei” nu a dus la apropierea sperată. Dimpotrivă. Visul s-a transformat în opusul său. 

 

Interșanjabilitatea îndrăgostiților care se urmăresc în dorința frenetică a devenit aici o tortură.

2. 06.02.24 - Repetiții la Habitus - LET THEM ENTERTAIN US - 

 

Pregătirile pentru nuntă sunt în plină desfășurare. Cuplul princiar din Atena invită și binecuvântează cuplurile aparent fericite împreună... sau nu prea. Într-un mod ciudat, cuplurile dau dovada că ar fi găsit secretul fericirii. Toată lumea tânjește după distracția de pe urma „piesei de teatru agonic și de scurtă durată a lui Pyramus și Thisbe”, jucată de trupa de meșteșugari, care își așteaptă reprezentația cu un trac nemaiîntâlnit.

În ultima secundă, sosește evenimentul atât de dorit. Prestația lor este comentată în batjocură de către VIP-urile așezate în public, care iau fiecare greșeală a trupei ca pe un prilej de a da apă la moară detractorilor. Există o singură excepție: Tezeu, care este captivat de jocul dezastruos al trupei de meșteri, complet copleșit de reacțiile celorlalți și de atitudinea detașată a Hippolytei sale, care certifică faptul că toți îndrăgostiții, poeții și nebunii sunt posedați de diavol. 

Iată, așadar, cea de-a treia dintr-un total de patru scene din „Visul unei nopți de vară”.

 

Poate că ultima scenă a piesei, în care meșterii nu pot abandona lucrul la spectacolul lor, dezvăluie faptul că jocul eșuat al trupei de meșteșugari oferă de fapt o oportunitate aici. Întoarcerea de neînțeles a destinului tragic uman – moartea ca eveniment final și ultimă stație a veșnicei transformări mult dorite – este ceva ce ei încearcă să urmărească în existența lor fizică, să înțeleagă într-un mod diferit. Un dans al morții în adevăratul sens al cuvântului și o mântuire invocată în artă... în timp ce în spatele lor mașiniștii eliberează scena.

 

3. Visul lui Zettel: 

 

„Călătoresc cu doi oameni și încerc să vorbesc cu ei. Au un câine mic cu ei, care începe să mârâie groaznic de câte ori încerc să vorbesc cu el. După încercări repetate, descopăr că o anumită poziție a corpului meu, o anumită succesiune de pași, calmează câinele și pot în sfârșit să le vorbesc în liniște. Aceste încercări de apropiere seamănă atunci mai mult cu un dans. Cu toate acestea, nu mi se pare deloc neplăcut, de fapt, dansez cu curiozitate.”

 

Yannik, care cântă și execută celebra transformare radicală într-un măgar, de care Titania, regina spiritelor pădurii, se îndrăgostește brusc, îmi povestește acest vis. Nu vorbim despre câini, ci despre măgari, despre ochii lor frumoși, despre încăpățânarea lor proverbială. În „Visul unei nopți de vară”, măgarul este, bineînțeles, cel mai puternic dintre animale, renumit pentru mărimea organului său sexual. Shakespeare s-a inspirat din opera poetului și filozofului Apuleius din antichitatea târzie, în care un protagonist transformat în măgar prin vrăjitorie dobândește cunoștințe profunde despre abisurile lumii cotidiene a oamenilor.

Datorită urechilor sale frumoase și mari, el poate auzi cele mai intime zgomote și conversații.

 

Designul măștii de măgar este o provocare artistică deosebită pentru Zsófia Gabór, artistul nostru de costume și machiaj. Masca măgarului trebuie să fie practică și să permită în același timp magia stranie și fantomatică a transformării. O deghizare monstruoasă realizată de meșterul Zettel, inițiată de Oberon (și de al său Puck, din dorința de răzbunare), este menită să o facă pe Titania, regina spiritelor din pădure, să devină neputincioasă. Ea urmează să se dăruiască în extaz măgarului Zettel. Oberon speră să-și restabilească suveranitatea ca stăpân al tărâmului spiritelor și al zânelor. După trezire, dragostea extaziată a Titaniei pentru un măgar muritor se va transforma în dezgust și ură.

 

Mă gândesc la experiențele noastre cu revoluția sexuală care culminează în prezent cu „Fifty Shades of Grey”, ca să spunem așa, în care aproape niciun scandal nu reușește să zdruncine imaginea publică pozitivă și gonflată a sexului, dar în același timp mișcările Me Too și No Sex – critice și fără haz de necaz – demonstrează renunțarea și oboseala de a trebui „să te dai cât mai sălbatic posibil”. Ce nevoi nu sunt satisfăcute într-un public hipersexualizat – de încredere, afecțiune, atingere, tandrețe și recunoaștere?

 

Cât din amintirea nopții de dragoste cu un măgar ar trebui să mai aibă personajul Titania în scenele de după ce se trezește? Cel mai bun sex pe care l-am avut vreodată? Cum este subminată suveranitatea ei de Oberon?

 

Mâine va avea loc mutarea pe scena mare. Suntem extrem de încântați să vedem ce scenă ne-au pregătit Elöd Golicza și echipa sa.

4. Iată scena creată de Elöd Golisza pentru „Visul unei nopți de vară”. 

Copleșitor, albul strălucitor al elementelor scenice care a predominat până acum.

 

În spate se află portalul insinuat al palatului atenian, destul de fragil, în fața căruia se întinde 

un sistem labirintic și sinuos de potențiale tranșee, o zonă împădurită și curățată în fața porților palatului. Se întinde până în fața scenei și se prelungește în sală.

Acesta este locul în care spiritele confuze ale pădurii, care nu mai este o pădure, își caută casa. Aici se încurcă Lysander, Hermia, Demetrius și Helena se încurcă în desișul dorinței și pasiunii lor. În această noapte specială, ei vor experimenta trădarea, neputința, cruzimea, beția și vor părăsi acest labirint schimbați. Totul doar pentru a putea sărbători la final nunta lor cu Theseus și Hippolyta. Oberon și Puck vor face năzbâtii, Titania, regina lumii zânelor și a elfilor, va avea parte de noaptea nopților cu un măgar...

 

Interșanjabilitatea completă a îndrăgostiților: Demetrius o iubește pe Hermia, Hermia îl iubește pe Lysander, mai târziu Lysander aleargă după Helena și Helena după Demetrius, Demetrius o alege la început pe Hermia, apoi pe Helena. Tot ceea ce le cuprinde privirea este iubit fără milă. Distribuția noastră, cu Emöke Boldizar în rolul Hermei, Daniel Bucher în rolul Elenei, Daniel Plier în rolul lui Demetrius și Johanna Adams în rolul lui Lysander, formează un cvartet experimentat, care este capabil să ducă spectacolul într-o zonă îndrăzneață și să facă tragismul și comedia tangibile în cele mai emoționante momente: Trupul meu este o cușcă, fără posibilitate de evadare.

 

Scena, în starea ei încă relativ brută și deocamdată oarecum zdrențuită, amintește de un tablou, icoană a romantismului – „Hoinarul deasupra mării de ceață” de Caspar David Friedrich –, deși această presimțire romantică va cădea victima unui masacru cu drujba pe parcursul spectacolului, pe margini fiind o idilă distrusă a lumii imaginate ca voință și imaginație. Ce rămâne? Poate căutarea, experiența imensului dor de sens al unei vieți.

 

Dorința se epuizează aproape complet în goana după competiție și glorie – pasiuni care izvorăsc dintr-o dispoziție fundamentală. Ei „nu cruță nicio violență pentru a supune soția, copilul și vitele altuia [...] pentru a apăra ceea ce a fost furat [...] pentru a se răzbuna pentru fleacuri precum un cuvânt, un zâmbet, o contradicție sau orice alt semn de dispreț.” (Thomas Hobbes)